Traiesc cu impresia ca fiecare persoana care are probleme cu silueta are in spate o adevarata poveste. 😉
Dupa expozitiunea care nu-ti lasa deloc indicii, apare o intriga meschina, o desfasurare a actiunii la care ne impotmolim cei mai multi, un punct culminant la care cel mai des renuntam in a mai spera sa aratam bine si, pentru prea putini, un sfarsit fericit.
Iata asadar, povestea siluetei mele, o adevarata aventura care s-a intins pe ultimii… calculez… 12 ani.
Am fost prima generatie care a prins capacitatea in clasa a 8a. N-am stiut ce ne-a lovit… dadeam examen de capacitate (multi timp n-am stiut la ce materii), apoi admitere, iar unii si examene pentru clase speciale – de ex, in cazul meu, engleza. Acum, privind inapoi, ma pufneste rasul, dar la momentul respectiv am fost ferm convinsa ca imi dau exemenele vietii. Asa ca am asezat fundul pe scaunul din fata biroului, cartile in fata si farfuria cu mancare undeva in lateral. Aceasta din urma era alimentata periodic de mama, care era convinsa ca trebuie sa ma hranesc bine bine pentru a avea forta sa invat*. Din cand in cand, foarte des de altfel, in fata mea se gasea cate o ciocolata “mamut” din care mancam continuu, iar ori de cate ori ajungeam la ultima patratica, pe biroul meu aparea, ca prin minune, o noua bunatate pe care o savuram imediat.
* Fie vorba intre noi, creirul functioneaza foarte bine pe stomacul gol si nu cand mananci ca in spitalul de urgenta. De altfel, toata lumea stie ca dupa masa te apuca somnul tocmai pentru ca sangele merge spre stomac pentru a incepe digestia, irigand mai putin creierul. Prin urmare legenda conform careia alimentatia zdravana ajuta atunci cand inveti este o mare prostie… din pacate, numai prin anul 2 de facultate am prins aceasta idee.
Pana atunci nu imi pusesem niciodata problema cat mananc. Nu avusesem niciodata probleme cu greutatea, ba in prostia mea, mi-era ciuda pe fetele populare din clasa care tineau diete care mai de care mai sofisticate si lansasera un ‘trend’ al regimurilor de slabire. Iar eu, ‘napastuita’, nu aveam de ce sa tin cura.
Desigur, vremurile acelea au apus, iar intriga mea a fost tocmai alimentatia exagerata din timpul tocelii pentru capacitate.
Capacitatea a trecut, kilogramele in plus au ramas. Avusesem pana atunci, asa cum v-am spus, o silueta de invidiat, asa ca am intrat in panica la vederea celulitei si sunculitelor.
“Ii vin eu de hac imediat, mi-am spus, mai ales ca trebuie sa plec la mare”. Asa ca am facut ceea ce ar face orice copil prost: Am slabit vreo “5 kile in 3 zile”, intocmai ca in bancuri cu “ajutorul” unei diete hipo-hipo-calorice, ori poate ar trebui sa marturisesc ca era vorba de o simpla infometare dementa, fiindca altfel jignesc termenul de dieta.
Am slabit urgent. Si mai ingrasat de doua ori mai repede si mai mult. A inceput un lung sir de diete, slabiri, ingrasari, slabiri, ingrasari, slabiri, ingrasari, slabiri, ingrasari, slabiri, ingrasari, slabiri, ingrasari… cumva, nu m-am lasat niciodata batuta. Am reusit de fiecare data sa slabesc numai pentru ca in momentul in care atingeam greutatea dorita sa ma pun pe mancat tot ce pofteam. Imi tineam dietele drastice visand la momentul in care “voi termina cura” si voi putea manca tot ce pofteam. Greseam desigur, dar abia tarziu am inteles un lucru foarte simplu: nu vor mai veni niciodata vremurile in care mancam orice, oricat, oricum.
Aceste oscilari nebune au tinut pana in acest an. In urma cu ceva timp intelesesem ca trebuie sa imi schimb stilul de viata, insa parca mi-era teama. Mi-era groaza ca voi pofti toata viata la o prajitura si nu o voi mai putea manca. Mi-era groaza de foame. De pofta. De ideea de a nu putea sa adorm din picina stomacului gol. Dar de pe 1 ianuarie am zis GATA!
N-a fost in niciun caz atat de rau pe cat ma asteptam, ba dimpotriva, a fost chiar placut. Dietele nu inseamna nici foame, nici restrictii absurde si (culmea!) nici pofta (dar acest capitol sensibil va fi discutat cu alta ocazie).Am invatat sa fierb cam tot, sa aleg alimentele inteligente din jur, m-am indragostit de Montignac si, la drept vorbind, dieta m-a ajutat foarte mult pentru ca mi-am gasit in ea o scop imediat, o provocare ale carei rezultate putea fi influentate direct de mine.
Din 1 ianuarie si pana acum (29.04) am slabit 15 kg. Fara foame, fara pofta. As minti sa spun ca nu mi-ar placea sa mai slabesc cateva (de altfel, am sa va tin la curent cu evolutia mea), insa este vorba de acele kilograme de “fitze” fiindca am atins greutatea mea sanatoasa, ba chiar am scazut putin sub ea.
Cum si ce va urma voi povesti in alte posturi 😉